Destinatia finala – Arta care creeaza realitatea falsa

Destinaţia finală – “Arta” care creează realitatea falsă

Unii artişti n-au înţeles şi, cred eu, au refuzat de la început să înţeleagă de ce Albă-ca-Zăpada e readusă la viaţă de Făt-Frumos, de ce Lupul cel Rău e spintecat în final pentru a elibera Scufiţa-Roşie şi Bunicuţa, de ce multă literatură sau creaţie artistică are plusul de optimism inserat în final.

N-am fost niciodată adeptul optimismului fără limite, încât să mă bucur şi de faptul că cineva mă ia la palme, argumentând că un masaj facial nu a stricat niciodată nimănui. De asemenea, am studiat şi arta cu înclinaţii pesimiste, chiar şocant-tragică, atâta timp cât din conţinutul acesteia reieşea, surprinzător, un mesaj mobilizant, folositor pentru mai bine sau ceva asemănător.

N-am înţeles însă raţiunea unor creaţii artistice prin care se demobilizează cititorul de la construirea unei imagini despre viaţă ca un fenomen bazat pe legităţi rar atinse de hazard, în favoarea unei imagini a vieţii omeneşti a cărei legitate este întâmplarea, nesiguranţa, destinul prestabilit.

Seria Final Destination (recent lansată partea a 3-a), nu face decât să impună exact această imagine puternic demobilizatoare: bâtrânelul cu barbă albă din vârf de ceruri ne scrie fiecăruia de la momentul naşterii drumul în viaţă, iar foaia este pasată ataşatei pe lângă Rai/Iad – The Death her/himself. Care, aşa după cum precizează filosofia celei de-a 3-a părţi a seriei, ESTE O FORŢĂ.

Moartea, fraţilor, este o forţă! Pe naiba!

Fără a porni într-o dezbatere interminabilă relativ la: e moartea ceva îngrozitor sau trebuie privită în mod calm, ca o continuare a vieţii?, vreau să lămuresc, în cele ce urmează, ceea ce este, în opinia lu’ subsemnatu’, the main theme care se încearcă a fi strecurată în creierele privitorilor seriei mai sus amintite.

O vom lua metodic pentru a face raţionamente cât mai clare şi mai relevante:

1. Viaţa fiecărui om este influenţată de o sumedenie de factori: începând cu momentul în care ne naştem, când o neatenţie a doctorului poate să ne trimită înapoi (sau nu) de unde am venit şi până în momentul în care cineva/ceva se hotărăşte că: Băi frate, ai trăit sufizamont! (scuzaţi-mi franceza!). În această ordine de idei, ORICE, putem spune (şi seria amintită are grijă să ne demonstreze asta), poate să ne trimită 2 metri mai jos decât călcăm de obicei.

2. Am învăţat, de când mă învârt p’aici, odată cu planeta asta, că regula, legitatea, axioma cauză-efect, ne ajută enorm în viaţă, la absolut orice. Aşadar, fraţilor, însuşiţi-v-o temeinic că o să o folosiţi (chiar şi inconştient), foarte des. Din enunţul acestei axiome ştim că orice efect este produs de o cauză. Aşadar, nu există efect fără cauză, deci orice efect, fie el cât de ciudat, înspăimântător etc. are o cauză, nu e provocat de ceva indefinibil şi din afara realităţii obiective. Astfel, orice ni s-ar întâmpla ne este uşor să urmărim firul acestei legităţi pe drumul invers efect-cauză/efect-cauză/efect-cauză… până determinăm momentul iniţial al acţiunii şi vinovatul/vinovaţii de efectul dăunător nouă. Încercând să aplicăm în viaţă această legitate, vom reuşi să nu ajungem să constatăm că (enumăr scuzele frecvente folosite de oameni în viaţa lor, dar neadevărate, în mod evident, dacă aplicăm regula enunţată): “M-o/ Ne-o bătut Dumnezeu!” (scurtă paranteză: cei care folosesc scuza asta şi se consideră şi credincioşi să facă bine să îşi dea doi pumni în gură, fiindcă e cea mai mare insultă la adresa Divinităţii – a insinua că o forţă Universală Infinită, nedefinibilă şi necreată îşi pune “mintea” cu o entitate biologică de pe o anumită planetă); “Dracu’ m-o pus!” (vorba lui Toma Caragiu în piesa Mefisto: “Eu? Eu nu l-am pus!”); “Şi-o băgat dracu’ coada!”; “Nu ştiu cum s-a putut întâmpla aşa ceva!”; “E ceva inexplicabil!”; “E vina doamnei cu coasa!” (adică a săracei ţărănci care dă şi ia cu coasa, îşi ajută bărbatu’ la câmp) etc.

Revenind şi aplicând această legitate seriei Final Destination, pare evident, mai ales că regizorii au avut grijă să releve clar lanţul cauză-efect/cauză-efect etc., de ce personajele filmului decedează în moduri destul de… hai să le zicem, pentru a le lua la mişto, naşpa.

Aşadar, principiul universal cauză-efect explică cât se poate de clar orice deces. Din păcate, suferinţa nu o poate alina acest principiu, dar poate să ne salveze de la a face conexiuni ilogice pentru a explica motivul/cauza morţii, de la a ne învinovăţi sau a învinovăţi în mod nedrept, ne poate ajuta să înţelegem că, oricât ar fi de dureros, şi alternanţa viaţă/moarte e o lege a acestei lumi. Vrem, nu vrem, ne supunem ei!

3. Legătura cauză-efect evidenţiată mai sus demonstrează, vă place sau nu, faptul că destinul nu există, că viaţa fiecăruia depinde în mare parte de voinţa noastră şi în mică parte de: părinţi, amici, persoanele cu care interacţionăm, sistemul statal, educaţional, economic în care trăim. Astfel, dacă ţinem neapărat, chiar dacă avem o sănătate de fier, la 60 de ani, şi doctorul ne-a asigurat că mai putem trăi încă 20, dacă noi vrem, putem să ne punem în faţa trenului. Şi dacă ştim şi cum să o facem vom şi reuşi în a demonstra că, oricine ce-ar spune, noi putem să murim când avem chef. Mai mult, la fel de bine, dacă la 30 de ani suntem şomeri, homleşi (scuzaţi-mi engleza!), în pragul cirozei, nimic nu ne împiedică, prin voinţa noastră, să redevenim oameni pe picioarele noastre, cu şanse mari să mai trăim câţi ani dorim şi ne ţine sănătatea.

4. Revenind la seria de care discutăm, nici măcar faptul că cei care au decedat după incidentul din care au fost salvaţi, au murit într-o anumită ordine nu este de neexplicat. E evident, pentru cine vrea să judece obiectiv, că, de fapt, ordinea deceselor e dată de momentul în care s-au ivit condiţiile propice întâmplărilor nefericite. Astfel, oricare altul din şirul de persoane care trebuiau să decedeze în ordinea în care ar fi decedat dacă mureau în incidentul prevăzut, putea să se afle în condiţii propice decesului, anterior faţă de altă persoană din şir. Din nou este o problemă de cauză şi efect. Aşadar, trebuie să fii în locul în care lanţul cauzal să îţi cauzeze decesul. Altfel, poate fi oricare altă persoană, inclusiv din cele care “le-ar fi venit rândul”.

5. De asemenea, seria nu este de neglijat pentru ceea ce pune din început în scenă: capacitatea unora de a prevedea (chiar şi cu claritate extraordinară) evenimente viitoare. Bineînţeles, aici vorbim de o ficţiune care exagerează puţin capacitatea de precogniţie (asta e denumirea ştiinţifică). Totuşi, in real life, s-a discutat des de această capacitate, au existat experimente, relatări etc. care, susţin eu, nu sunt departe de a fundamenta o astfel de capacitate. E drept, opinia generală este de a lua în râs o astfel de capacitate umană, însă s-ar putea ca mulţi să rămână, într-un viitor apropiat, cu un râs forţat pe buze. Raţionamentul meu e simplu în ceea ce priveşte posibilitatea dezvoltării de către om a capacităţilor aşa-numite paranormale.

Astfel, dacă omul cu dezvoltare psiho-fizică medie nu poate efectua foarte multe activităţi care de regulă necesită un antrenament îndelungat, de ce omul care le poate efectua (după antrenamentul de rigoare) n-ar putea dezvolta, tot prin antrenament îndelungat capacităţi de genul: telepatie, precogniţie, telekinezie (mutarea obiectelor prin concentrare) etc. Cel mai comun mijloc de comunicare (după vorbirea articulată) între persoanele foarte apropiate, între câini şi stăpânii lor – telepatia – nu este, în mod oficial, recunoscut de nimeni, dar foarte multă lume a practicat-o inconştient şi, câteodată a simţit-o şi conştient.

Eu am gândit în felul următor: dacă orice om care se antrenează în mod îndelungat ajunge să realizeze performanţe de genul celor care merg pe sârmă la circ, celor care înoată cu viteze rar egalabile de cineva nepregătit, celor care execută exerciţii la bârnă ca şi cum ar umbla pe pământ, de ce nu e posibil, ca acelaşi orice om, prin antrenament îndelungat, să atingă performanţele telepatiei conştiente, precongniţiei zilnice, telekineziei oricând e necesar? De ce nu putem să le considerăm şi acestea nişte “sporturi” pentru care să ne antrenăm? Ne-ar strica ele la ceva? Având în vedere tot ceea ce s-a studiat în domeniul acestor fenomene sunt sigur că avem “organele” (de fapt anumiţi centri nervoşi mai puţin studiaţi din creier) necesare practicării lor.

 

Concluziile mele:

a) Viaţa este influenţată de regula cauză-efect. Ea există sau se stinge prin deces, după cum respectă sau nu această regulă, în ceea ce priveşte cauzele periculoase (care au ca efect decesul). Dracul nu există iar Dumnezeu n-are timp să facă mişto de oameni (nu vă amăgiţi cu aşa ceva, vă daţi prea multă importanţă).

b) Destinul nu a existat niciodată. Nu se ocupă nimeni de aplicarea lui în vieţile indivizilor acestei planete. Cine ne-a dat creiere a făcut-o ca să le folosim în crearea unei vieţi aşa cum ne-o dorim. Dacă ar fi gândit pentru noi, ne-ar fi lipsit de creiere şi ne-ar fi dat la naştere foaia cu traseul vital, să nu cumva să ne pierdem printre idioţii utili din lumea asta.

c) Mie îmi pare că telepatia şi alte chestii de genu’ ăsta, care pe unii vă sperie sau vă amuză copios, sunt nişte sporturi care ar trebui învăţate şi practicate. Şi asta mai ales de către cei care au produs seria amintită aici, că prea au avut mult timp liber şi nu l-au folosit în mod util. E drept, şi-au pus în cap să facă ceva dezangajant şi au reuşit într-o anumită măsură.

Nu în ultimul rând:

d) Viaţa este o forţă! Ea oricând poate provoca moartea. Invers, niciodată!

 

 

Îşi asumă răspunderea şi comentariile: Tele-patu’ de serviciu

Articolul apartine fratelui meu, Dan. :) Sper sa il gasiti si voi interesant si/sau util.

 

Anunțuri

Un răspuns to “Destinatia finala – Arta care creeaza realitatea falsa”

  1. Radu M. Says:

    Interesant, noroc cu filmele americane care binevoitor ne explica ce este moartea….din pacate daca suntem efectul unei cauze nu o putem determina pentru simplul motiv ca suntem morti.. :)) Dar, oricum, dupa moarte nu e nimic, macar dupa ce murim nu vom fi presati, bantuiti de intrebarea „de ce??”. „Viaţa este o forţă! Ea oricând poate provoca moartea. Invers, niciodată!” nu sunt de acord complet…desi aceasta fraza poate fi interpretata in mai multe moduri, ma abtin de la a o argumenta, nu vreau sa dau nashtere la noi si noi controverse, discutii contradictorii, oricum articol interesant si dupa cum spuneam in deschidere, regretabil ca un film, nu orice film ci unul american, l-a determinat pe fratele tau sa gandeasca astfel, e o logic dine aplicata in gandire, era frumos daca nu ar fi venit in urma unui impuls extern(filmul). Per total, articolul te pune pe ganduri… ;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: